Cultura reprezinta una din marile calitati pe care trebuie sa o aiba un jurnalist. Nu un „bun” jurnalist, pentru ca un jurnalist se presupune ca este prin definitie bun, aplicarea acestui calificativ in dreptul sau nefacand decat sa-i diminueze insusirile si sa-l plaseze in categoria diletantilor.
Este greu de definit ceea ce formeaza conceptul de cultura pentru ca din acesta se desprind o multime de ramificatii. Nu-i de ajuns a zice: am citit o carte, am vazut un spectacol, am admirat un tablou, pentru ca poti repeta oricand si cat de des vrei aceste lucruri, daca nu le simti ca apartinandu-ti, ca facand parte din fiinta ta.
Simpla bifare a unui titlu, a unui nume de pe o lista nu valoreaza nimic daca Sinele tau nu s-a imbogatit. Tot mai putini dintre noi sunt constienti de rolul paideutic al culturii. In zilele noastre cultura beneficiaza de un adevarat cult al urii. Pentru majoritatea cultura a devenit desueta, cronofaga, neesentiala pentru omul modern aflat permanent in criza de timp si in cautare de senzational. Este mai importanta obtinerea unor castiguri imediate decat o investitie pe termen lung in sfera spiritualului.
Parca niciunde nu se simte mai bine lipsa unei culturi temeinice ca in breasla jurnalistica. Superficialitatea insotita de o cultura de mucava constituie reteta succesului jurnalistic. Ce nevoie ai de cultura pentru a scrie un articol ce frizeaza senzationalul? Spiritul tau format si desavarsit cultural poate deveni suparator de responsabil, lucru deloc placut. Pentru scrierea unui banal articol de ziar nu mai avem nevoie de cultura.
In timpul regimului trecut, formula care circula in mediile intelectualilor si vorbea despre cultura (urita la fel de mult ca si acum) apartinea unui simpatizant intelectual al nazismului: „Cand aud cuvantul, imi scot revolverul”. Cuvintele erau folosite tocmai pentru a arata regresia culturii si mai ales prezenta unor oameni de cultura (in forma), niste diletanti (in fond) ce produceau un simulacru de cultura. Se pare ca aceste cuvinte isi gasesc cea mai mare aplicabilitate in zilele noastre, in randul generatiei noastre si mai ales in pasivitatea culturala ce o caracterizeaza. Cultura este privita cu reticenta si azi.
De aceasta forma de manifestare nu putea fi privat si invatamantul nostru, fapt evident prin felul in care sunt privite si percepute disciplinele ce solicita pe langa bibliografia minimala si elaborarea unei lucrari ce contine o parere proprie. Parerea trebuie formata pe seama cartilor citite, pe seama actelor culturale la care suntem partasi. Ceea ce are drept scop formarea unei culturi si dincolo de aceasta intregirea Sinelui nu e vazuta decat ca un act de constrangere prin care discipolul este nevoit sa ingurgiteze cat mai multe informatii. Totul se face nu din dorinta de a sti ci pentru ca asa Trebuie si ca la orice trebuie apare ura impotriva acestei obligativitati.
Ura fata de cultura si de tot ceea ce inseamna ea este una din trasaturile ce le cunoastem aproape la fiecare dintre noi, chiar daca nu constientizam acest lucru. De ce trebuie sa invatam despre oamenii care si-au adus aportul la creatia culturala a spatiului romanesc? De ce este necesar sa cunoastem actele premergatoare aflate la originea oricarei culturi cand azi beneficiem de evolutia in timp a acestora? De unde aceasta necesitate de a ne raporta in tot ce invatam la valorile trecutului? Valorile prezentului nu sunt la fel de bune? Se uita ca nu poti afla cine esti si ce vei deveni daca nu-ti cunosti originea? Daca nu stii cine ai fost si cum ai evoluat, cum sa stii cine esti? Ca sa te cunosti si sa poti vorbi despre ceea ce insemni azi trebuie sa stii ceea ce ai insemnat in trecut. Trebuie sa te dumiresti! Nu poti vorbi de prezent fara sa cunosti trecutul. Trecutul, adica totalitatea valorilor spirituale, cultura.
In clipa in care aceste lucruri vor fi intelese cultura va deveni la fel de vitala ca aerul.