Gheorghe Vladutescu, Neconventional, despre filosofia romaneassca, Editura Paideia, Colectia cartilor de referinta, Bucuresti, 2002, 196 p.).
Profesor de filosofie veche la Facultatea de Filosofie din Bucuresti si vicepresedinte al Academiei Romane, Gheorghe Vladutescu catagrafiaza felul in care s-a plamadit si conceput filosofia la noi, cat si contributiile ganditorilor romani la ceea ce se poate aduna in sintagma concept „filosofie romaneasca”. Intrebandu-se cum gandim filosofia autohtona, dar, mai ales, daca putem gandi in ea, distinsul autor foloseste ca metoda de lucru inrudirile doctrinare, statornicirea unor directii, influentele si confluentele intalnite in operele unor filosofi din spatiul romanesc. Aceasta lucrare pe langa rolul paideutic are si o dubla valoare: scholastica si doxografica, prin prezentarea ideilor de baza si a lucrarilor de referinta ale acelor ganditori ce au facut filosofie la noi, in vremuri mai mult sau mai putin de restriste.
Este urmarita diacronic filosofia romaneasca incepand de la primele incercari de intemeiere a unui limbaj filosofic – si ce mare intemeiere culturala prin Dimitrie Cantemir, un adevarat deschizator de drumuri in acest sens – sau de insusire a unor cuvinte deja consacrate din terminologia filosofiei universale si terminand cu „moartea” filosofiei din cauza ideologiei totalitare. Daca in alte spatii se putea vorbi de o filosofie autentica, chiar si de un limbaj filosofic, la noi, filosofia era la inceput de drum. Diferenta culturala de cateva secole dintre noi si Europa ( daca de exemplu in spatiul german se discutau probleme de finete filosofica, la noi abia se putea vorbi de existenta unui limbaj ) punea sub semnul intrebarii posibilitatea crearii filosofiei fara un limbaj propriu sau chiar autenticitatea filosofiei autohtone construita cu termenii filosofici proveniti din alt spatiu.Este o carte care se adreseaza nu doar specialistilor in domeniul filosofiei ci si acelora ce nu poseda elevate cunostinte filosofice si doresc sa stie mai bine cu ce ar urma sa se prezinte filosofia romaneasca la ceea ce unul dintre filosofii cuprinsi in aceste pagini numea „Judecata de Apoi a Culturii Universale”. Cartea este o incercare de sinteza a ceea ce este esential in filosofia romaneasca, fara a-si propune sa fie exhaustiva.
Prima incercare de creatie filosofica in spatiul romanesc i se atribuie lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), a carui opera „Istoria ieroglifica” este considerata ca un „certificat de nastere” al filosofiei noastre. Prin asezarea la inceputul „Istoriei…” a unui fel de dictionar de numai 280 de cuvinte, din care 40 sunt ale filosofiei („Scara a numerelor si cuvintelor streine talcuitoare”), el traseaza calea in privinta filosofiei si astfel „primul inceput” era facut. Ii urmeaza Samoil Micu (1745-1806), care propune calea autohtonista, traducand cuvintele grecesti, renuntand astfel la neologisme. Prin traducerea unui manual de filosofie apartinand lui Friedrich Christian Baumeister, pe langa impunerea unui limbaj, Samoil Micu propunea, intr-o ordine didactico-pedagogica, filosofia ca materie de sine statatoare.
Cu timpul, filosofia incepe sa se gaseasca si in structurile de invatamant: Titu Maiorescu (1840-1917) continuand munca lui D. Cantemir si S. Micu, are un rol hotarator nu doar pentru impunerea lui Kant in cultura romana, ci mai ales pentru rolul didactic pe care l-a indeplinit cu desavarsire: formarea filosofilor ce alcatuiesc o “Directie noua” si se numesc „Maiorescieni”.
Facand parte din „Directia noua”, P. P. Negulescu (1872-1951) scrie intr-o vreme cand menirea „filosofiei scolastice” se incheia si aparea o noua filosofie care avea ca avangarda nominalismul medieval. Atras de evolutionism, il aplica naturii, vietii spiritului si istoriei omenesti intr-o maniera apropiata de cea a lui H. Spencer. „Filosofia Renasterii”, apreciata drept cea mai rezistenta in timp scriere a sa este si astazi o opera de o valoare aproape de neegalat.
Excursul lui Gheorghe Vladutescu se continua cu intemeietorul psihologiei ca domeniu autonom de cercetare stiintifica si ca disciplina de invatamant: C. Radulescu-Motru (1868-1957). El a manifestat un interes deosebit pentru psihologia eu-lui si a personalitatii, inventand personalismul energetic, termenii intre care incape tot ceea ce este energie si persoana. Punand bazele unui personalismul fizic, el reconstruia aidoma lui Teilhard de Chardin, o „fenomenologie a naturii” pentru o „fenomenologie a umanului, a spiritului”.
Ion Petrovici (1882-1972) e important pentru autor, deoarece a cautat sa demonstreze necesitatea metafizicii si ne-a lasat o buna perceptie a valorii filosofiei lui A. Comte. Problema fiintei (datului) si a existentei (lumii intemeiatelor), proiectarea unei „ontologii realiste” centrata pe „dat”, structurii lumii aflate sub semnul recesivitatii sunt marile teme ale filosofului Mircea Florian (1888-1960).
A urmat o perioada grea pentru filosofia romaneasca in care confruntati cu cu influenta si prezenta politicii, a stiintei si a religiei, reprezentantii „Noii spiritualitati” ajung sa fie blamati pentru crearea unei filozofii care ar fi pusa in slujba optiunilor politice.
Profesorul „generationistilor”, Nae Ionescu (1890-1940), a avut marele merit de a-i deprinde pe elevii lui sa gandeasca teo-metafizic o teo-filosofie. Pentru el, metafizica era „o continua judecata a omului cu sine insusi si cu realitatea care se impune” (Curs de istoria metafizicii). In viziunea sa, omul, fiinta relativa si in stiinta si in filosofie, este relativizant. Nici intr-o parte, nici in alta nu exista „un corp de adevaruri constituite o data pentru totdeauna. Conditia prima a adevarului filosofic este de a nu fi unu. (Metafizica, p.12). Ideea suferintei ontologice pentru orice forma din lume a fost marea obsesie a lui Nae Ionescu.
Mircea Eliade (1906-1986) este pentru Gheorghe Vladutescu, autorul Comentarii(lor) la legenda Mesterului Manole, text scris in perspectiva unei evaluari metafizice. Este demonstrata aici ideea mortii rituale ca „singura moarte creatoare”, o sansa pentru dainuirea lucrarii sale si pentru salvarea vremelnicei sale fiinte prin repetarea actului de (re)interpretare.
Considerat cel mai inzestrat din generatie, Mircea Vulcanescu (1904-1952) este remarcabil prin lucrarile de filosofie legate de crestinism, mai ales cele de filosofia Evului Mediu. Discutiilor legate de posibilitatea existentei unei filosofii crestine, M. Vulcanescu le adauga parerea sa, apropiata de ipoteza lui Jacques Maritain, ca „filosofia putea fi si in <<regim crestin>> daca antropologic noi suntem deopotriva credinta si ratiune”. Rasinareanul Emil Cioran (1911-1995) ramane ca un filosof al constiintei umane, a carui filosofie nu se deosebeste de literatura.
In succesiunea directa a lui Nae Ionescu, singurul metafizician a fost Constantin Noica (1909-1987) care considera cearta dintre „idealisti” (idealismul des-fiinteaza ideea de adevar) si „realisti” (cautatorii de adevar vor certitudini) o inscenare metodica (De caelo ). Alaturi de Camil Petrescu, Mihai Ralea, Mihail Sebastian, care dadeau stralucire eseului filosofic, si Vasile Bancila (1897-1979) punea inalte sensuri metafizice in eseu intr-un timp cand domina sistematicismul. El sugera o viziune “eseista” asupra omului si a lumii.
Pe langa cele doua mari directii, maioresciana si naeionesciana au existat filosofi care nu s-au regasit in nici una din grupari, ei pastrandu-si statutul de “independenti" daca in filosofie se poate sa fii independent. Dintre acestia: Vasile Conta (1845-1882), primul filosof materialist de la noi, a carui filosofie aduce elemente pentru o logica materialista si care vede in materialism un mijloc pentru o reconstructie metafizica; Camil Petrescu (1894-1957), care se apropia de fenomenologia lui Husserl si Bergson, transfera sensul ontologic, traditional al substantei in alt plan si ii da alta functionalitate; I.D.Gherea (1895-1978), apreciat pentru reconstructia „eului pur” determinat cat mai indeaproape; D.D.Rosca (1815-1889), ganditor aporetic, care a dat cea mai importanta lucrare din cultura filosofica a timpului: traducerea (aproape) integrala a lui Hegel..
Un filosof cu adevarat original si care este unic in spatiul romanesc prin limbaj si “structura narativa” ramane Lucian Blaga (1895-1961). I s-a reprosat ambiguitatea limbajului poetic, intens metaforizant in campul filosofiei. El foloseste naratiunea drept o camuflare a adevarului, o cenzura a esentei, care pot fi depasite printr-o lectura de al doilea grad.
Dar filosofia romaneasca a cunoscut o perioada de declin in timpul regimului comunist. Regresia ei este determinata de operatiunile propagandistice ale puterii: traduceri din lucrarile de baza ale marxism-leninismului, organizarea invatamantului de partid, dupa cum era boicotata si de „operatiuni” ca demascarea, marginalizarea sau eliminarea formelor de idealism propagate in lucrarile unor filosofi burghezi. Acestia sunt suspendati din invatamant, iar vechea Academie Romana este desfiintata. Reforma invatamantului va afecta cel mai mult filosofia si disciplinele sale afine.
Si totusi in deceniul urmator, incep sa apara traduceri din Aristotel, Diogene Laertios, Sextus Empiricus, Bacon, iar invatamantul filosofic incepe oarecum sa se revigoreze, dar nu pentru mult timp caci, pana in ’89 se poate vorbi de un adevarat „gol istoric”, cand filosofia cunoaste o regresie continua pana aproape de disparitia ei.
Cartea lui Gheorghe Vladutescu este un raspuns dat deopotriva celor ce se intreaba daca avem o filosofie romaneasca si de ce nu exista o istorie a filosofiei romanesti.