Arhiva
Recenzii
Cultura

Virgil ISPAS

Dupa 30 de ani, Hollywood-ul mai are inca de invatat de la Tarkovsky

Adesea cartile cu adevarat bune au parte de cele mai proaste ecranizari. "Solaris"-ul lui Tarkovsky face parte din categoria opusa, este exceptia fericita care vine sa intareasca regula: cartea lui Stanislaw Lem(altfel un autor excelent) este total inferioara filmului, si ma intreb cum Tarkovsky a putut scoate atat de mult dintr-un volum atat de subtire(in ambele sensuri). Am auzit pareri pro si contra: ca "Solaris" e un film de arta, ori ca ritmul si tranzitiile lui Tarkovsky nu sunt deloc dinamice(prin urmare poti sa te plictisesti si sa adormi). Poate de aceea avem acum parte de o ecranizare mai noua: varianta hollywoodiana a filmului "Solaris" de Steven Soderbergh cu George Clooney in rolul principal s-a lansat in Statele Unite in toamna anului trecut.
Il felicit pe producatorul James Cameron pentru ca s-a hotarat sa faca un film dupa cartea lui Stanislaw Lem. De asemenea il felicit pe regizorul Steven Soderbergh pentru ca a fost de departe mai inteligent decat George Lucas si compania lui care au redus science-fiction-ul hollywoodian la o serie de filme zgomotoase pentru urechi si cu multiple aglomerari de efecte vizuale de pacalit si agresat ochiul spectatorului. Insa pana la urma, cel mai nou „Solaris” a cazut si el in aceasta capcana. Extrem de comerciala, costisitoare si evident - nefericita.
Am vizionat recent filmul lui Andrei Tarkovsky de acum 31 de ani. Am ramas uimit de spectacolul cinematografic realizat intr-o perioada in care majoritatea cinefililor din lumea intreaga credea ca rusii nu pot produce decat filme de propaganda de mana a treia.
Filmul lui Tarkovski te surprinde in atatea feluri in cate Soderbergh nu reuseste. Tarkovsky alege inspirat „Corala in F minor” a lui Bach iar distributia tarkovskiana e la fel de inspirata: excelentul actor estonian Yuri Jarvet pentru rolul lui Dr. Snauth. Imaginile excelente din „Solaris”-ul de acum 30 de ani iti dau suficiente motive sa realizezi ca Andrei Tarkovsky ramane unui dintre cei mai rafinati regizori de film ai secolului XX - un regizor de care cinefilii stiu prea putine in Statele Unite sau Europa...Filmul sau a facut valuri chiar in momentele in care comunistilor le era teama de mesajele din lucrarile sale, tocmai din cauza atentiei deosebite cu care isi alegea muzica, imaginile, modul de a regiza, actorii. Filmul lui Soderbergh e atat de diferit pentru ca(e doar o teorie) la Hollywood nu exista o cenzura de tipul celei din Rusia anilor 70. Desi capcana cenzurii e alta pentru Steven Soderbergh : a mizat pe timbrul uneia dintre cele mai bune „voci” de la Hollywood – cea a lui George Clooney – si a cazut poate intr-o „autocenzura” de tip comercial(ma refer aici inclusiv la scenele de nuditate, la care Tarkovsky nici macar nu a facut apel in „Solaris” - ul sau). Teama ca filmul sau nu va face sali pline in cinematografele americane a fost mai mare decat placerea de a regiza un „sequel” cel putin reusit dupa o capodopera. Astfel ca Soderbergh a apelat la un actor mai mult decat cunoscut - Clooney - un „speraclu” pentru a-i deschide drumul catre inima (si buzunarul) americanilor. Autocenzura de tip comercial care bantuie pe la Hollywood se extinde din ce in ce mai mult insa mai sunt regizori care nu se inscriu(sau nu s-au inscris) in aceasta categorie. Ma gandesc la regretatul Orson Wells sau la contemporanii frati Cohen( cu excelentele Oh brother where art thou - Clooney e aici absolut magnific! – sau The big Lebowski). L-as mai aminti din „noua garda” hollywoodiana pe Terrence Malick al carui The thin red line(La hotarul dintre viata si moarte – culmea! Clooney are si aici un rol secundar) este un tablou de razboi pictat admirabil pe pelicula...
Daca numele lui Soderbergh va tenteaza, cartea lui Stanislaw Lem nu-l tenteaza pe Soderbergh. Cu atat mai mult, filmul lui Andrei Tarkovsky. Oricum, „Solaris”(2002) e mai bun decat un film de duzina facut la poalele dealului Beverly...Si totusi cred ca ar trebui sa-l vedeti pe cel din1972, doar si pentru placerea cu care Tarkovsky se lasa condus de primul impuls si amesteca imaginile alb negru cu cele color motivand ca asa a simtit la momentul respectiv, cu o bucurie pe care ai putea s-o cataloghezi cel putin dubioasa...